„Nimic nu te poate mulţumi dacă nu eşti mulţumit cu tine însuţi.” (Mary Wortley Montagu)
Într-o zi, un tată și fiul său au plecat spre târg, luându-și cu ei și măgarul din ogradă. Pe drum, s-au întâlnit cu o femeie și un bărbat.
„De ce mergeți pe jos când aveți cu voi un măgar?”, întrebă bărbatul. „Pune băiatul pe măgar!”
„Mi-ar plăcea să merg călare pe măgar”, a spus băiatul, cerându-i tatălui sau să îl urce pe măgar.
Mergând pe drumul lor spre târg, s-au mai întâlnit cu o familie. „Să îți fie rușine, băiatule. Lasă-l pe tatăl tău să meargă călare pe măgar, nu vezi că este obosit?”
Băiatul coborî de pe măgar și îl lăsă pe tatăl său să se urce în locul lui. Apoi, și-au continuat drumul.
„Săracul băiețel”, exclamă următoarea persoană pe care o întâlniră cei doi. „Cum poate acest tată leneș să meargă călare pe măgar în timp ce fiul său merge pe jos?”
Așa că, băiatul se urcă și el atunci pe măgar. Doar că peste puțin timp s-au mai întâlnit cu niște oameni care, atunci când i-au văzut au început să exclame: „Câtă cruzime din partea lor, mai au puțin și omoară bietul măgar”, a spus unul dintre cei care le-au apărut în drum, plângând.
Auzind una că asta, tatăl și fiul său s-au dat jos de pe măgar. Acum s-au decis să continue drumul cărând amândoi măgarul pe umeri. Doar că, atunci când au văzut una ca asta, toți drumeții au început să râdă în hohote.
Râsul zogomotos l-a speriat pe măgar care s-a dezlegat și a rupt-o la fugă.
Morala: Niciodată nu poți să mulțumești pe toată lumea, oricât te străduiești.
Trei înţelepţi au pornit la drum, căci deşi erau consideraţi plini de înţelepciune în ţările lor, erau suficient de smeriţi pentru a considera că îşi vor putea lărgi orizonturile în această călătorie.
Nici nu au ajuns bine în ţara vecină când au văzut de la mare distanţă un zgârie-nori.
Oare ce putea fi acel obiect enorm, s-au întrebat ei.
Răspunsul firesc ar fi trebuit să fie: du-te şi descoperă singur. Da, dar acest lucru s-ar fi putut dovedi prea periculos. Dacă era ceva care explodează atunci când se apropie cineva de el?
Era mult mai înţelept să îşi dea seama despre ce este vorba înainte de a se apropia.
Drept urmare, cei trei au avansat diferite teorii, au examinat argumentele din toate unghiurile şi au respins contra argumentele pornind de la experienţa lor anterioară.
În cele dinurmă, ei au stabilit, pe baza aceleiaşi experienţe, că indiferent despre ce ar fi fost vorba, obiectul respectiva fost creat de nişte uriaşi și au ajuns astfel la concluzia că ar fi mult mai bine să evite complet această ţară.
De aceea, s-au întors acasă, convinşi că experienţa lor s-a îmbogăţit cu ceva.
Presupunerile afectează observaţia.
Observaţia alimentează convingerea.
Convingerea dă naştere experienţei.
Experienţa generează un anumit tip de comportament care, la rândul lui, confirmă presupunerile.
A fost odată un mare violonist, pe nume Paganini. Unii spuneau că era foarte ciudat, alţii, că era supranatural. Notele magice pe care le scotea vioara sa aveau un sunet diferit, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a vedea spectacolele sale.
Într-o seară, loja unui auditoriu, ticsit de admiratori, era pregătită pentru a-l primi. Orchestra a intrat şi a fost aplaudată. Dirijorul a fost, şi el, ovaţionat. Apoi, când apăru Paganini, cu figura sa triumfătoare, publicul era in delir.
Paganini aşeză vioara sa la umăr şi ceea ce se auzea era indescriptibil, era o muzică încântătoare. Notele păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale neobișnuit de lungi.
Deodată, un sunet straniu întrerupse amuzamentul de la parter. Una din corzile viorii lui Paganini se rupse. Dirijorul se opri.
Orchestra se opri si ea, publicul privea cu respiraţia tăiată.
Dar Paganini nu se opri.
Uitându-se la partitura sa, continuă să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme. Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, începură să cânte.
Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor. Se rupsese o altă coardă a viorii.
Dirijorul se opri din nou, orchestra se opri şi ea, dar Paganini nu se opri.
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el uită dificultăţile şi înaintă scoţând in continuare sunete melodioase, folosindu-si degetele sale lungi în poziții dintre cele mai imposibile. Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat. Toţi spectatorii, uluiţi, exclamau: Ohhh ! Dar publicul nu-şi putea imagina ceea ce avea să se întâmple.
Colère de Paganini , 2004, Arman
Se rupse o a treia coardă a viorii lui Paganini.
Dirijorul se blocă. Orchestra se opri, respiraţia spectatorilor se tăie din nou, însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele partiturii la singura coardă care rămăsese din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nici o notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se încurajă. Orchestra se motivă. Publicul trecu de la linişte la euforie, de la nemișcare la delir.
Paganini a ajuns astfel la glorie. Numele său a străbatut timpul. El nu a fost numai un violonist genial, el este simbolul profesionistului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.
Morala povestirii: Indiferent de probleme – personale, familiale, profesionale – un lucru trebuie ştiut: nu e totul pierdut, mereu există o coardă. Cântând la ea, îți exersezi talentele. Cântând la ea, vei vibra.
Învaţă să accepţi că viaţa îţi va lăsa mereu o ultimă coardă. Când vei fi descurajat, să nu renunţi niciodată. Va exista în tine coarda perseverenţei inteligente, aceea „de a încerca încă o dată”, de a mai face un pas cu un nou entuziasm.
Trezeşte-l pe Paganini din tine şi înaintează pentru a învinge!
Când totul pare că se prăbuşeşte, dă-ţi o şansă şi continuă mai departe.
Atinge coarda motivaţiei şi scoate sunete, rezultate pozitive. Înainte, însă, întreabă-te: Cine-l motivează pe motivator? Cine motivează creierul tău, care pune în funcţiune mâna, care cântă la vioară ? Nu te descuraja! Aminteşte-ţi, mai este o coardă:coarda învăţării din noupentru a gândi şi genera soluţii.
Ai șansa de a cânta la ultima coardă, aceea a imaginaţiei care reinventează viitorul cu o înnoire continuă. Este mereu coarda uitată care îţi va da cel mai bun rezultat, atinge cea mai bună coardă din univers: ÎNCREDEREA ÎN TINE!
Doi fraţi, care trăiau în gospodării alăturate, au avut un conflict. A început cu o mică neînţelegere şi a luat amploare până când s-a produs dezbinare între cei doi. Totul a culminat cu un schimb de cuvinte dure, urmate de săptămâni de linişte…
Într-o dimineaţă, cineva a bătut la uşa fratelui mai mare. Când a deschis uşa a văzut un bărbat cu unelte de tâmplărie.
– Caut de lucru pentru câteva zile, a zis străinul. Poate aveţi nevoie de mici reparaţii aici, în gospodărie, eu v-aş putea ajuta. – Da, a zis fratele mai mare. Am ceva de lucru pentru dumneata. Vezi acolo, pe partea cealaltă a râului, locuieşte vecinul meu. Mă rog, de fapt este fratele meu mai mic. Vreau să construiesc un gard de doi metri înălţime, nu vreau să-l mai văd. Eu plec la câmp, la treburile mele, dar aş vrea ca până mă întorc diseară, dacă se poate, să fie gata”.
Tâmplarul a muncit mult, măsurând, tăind, bătând cuie. Aproape de asfinţit, când s-a întors de la câmp fratele mai mare, tâmplarul tocmai terminase treaba. Uimit de ceea ce vede, fermierul a făcut ochii mari şi a rămas cu gura căscată. Nu era ,deloc, un gard de doi metri. În locul lui era un pod, care lega cele două gospodării peste râu. Tocmai în acel moment, vecinul lui, fratele cel mic, venea dinspre casa lui şi, copleşit de ceea ce vedea, şi-a îmbrăţişat fratele mai mare şi i-a spus: – Eşti un om deosebit; să te gândeşti, tu, să construieşti un pod aşa de frumos, după tot ce ţi-am spus şi ţi-am făcut! Iartă-mă, frate!
Şi s-au iertat.
Tâmplarul, văzându-şi treaba terminată, începu să-şi adune uneltele ca să plece întru ale sale. – Aşteaptă, stai, i-a zis fratele cel mare. Mai stai câteva zile. Am mult de lucru pentru dumneata.
– Mi-ar plăcea să mai rămân, a spus tâmplarul, dar mai am multe poduri de construit…
„Oamenii construiesc prea multe ziduri și prea puține poduri. ” (Isaac Newton)
Cândva, pe o margine de lume, într-un sat îndepărtat trăia un suflet de artist, talentat și înțelept. Maestrul adora copiii și îi plăcea să-i răsfețe cu încântătoare daruri: lucrușoare mici, născute dintr-o mare pasiune, foarte frumoase, dar… fragile!
Oricât de mult se străduiau prichindeii să fie grijulii cu noile jucării, fermecătoarele daruri se spărgeau zgomotos, transformându-se în cioburi. Micuții plângeau cu amărăciune.
Cu timpul bătrânul înțelept le oferea alte daruri minunate: amețitor de frumoase, dar… și mai fragile!
Intr-o zi părinții copiilor, copleșiți de drama picilor, au bătut la ușa bătrânului:
– Maestre, ești atât de înțelept! Știm că le dorești copiilor noștri numai bine! Dar de ce faci astfel de cadouri? Sunt încântătoare, dar atât de fragile!
Bătrânul înțelept le răspunse zâmbind:
– Vor trece doar câțiva ani și cineva le va oferi… inima sa. Din bucuria de a primi aceste lucruri mici – frumoase, dar fragile, și tristețea de a le pierde într-o clipă, vor învăța să fie măcar un pic mai grijulii cu acel dar de neprețuit!
„Omul care este bogat sufleteşte îşi dăruieşte uşor comorile şi este gata să le dăruiască tuturor, fără excepţie. Cel care este gata să primească aceste daruri le va avea din abundenţă.” (Rabindranath Tagore)
Sfântul Nicolae este serbat la 6 decembrie, de biserica ortodoxă și de cea catolică. Patron al Greciei, Rusiei, precum şi al multor oraşe din apusul Europei, Sfântul Nicolae este unul dintre cei mai populari sfinţi ai creştinătăţii.
Sfântul Nicolae a intrat în mitologie încă din Evul Mediu. Această zi este și un fel de bilanţ al faptelor bune şi mai puțin bune, pe care Sfântul le răsplăteşte sau le pedepseşte.
Poveşti despre Moşul Sfânt circulă în toată lumea. Unele imagini îl reprezintă purtând o scăriţă, cu ajutorul căreia pătrunde, pe horn, în casele copiilor. În Finlanda, sărbătorirea Moşului se confundă cu festivalul de iarnă Joulupukki. Atunci când se împart daruri pentru îmblânzirea spiritelor întunericului. În Grecia este cunoscut sub numele „Hagios Nikolaus”. În America este reprezentat ca un moş înalt şi slab, opusul lui Moş Crăciun cel rotofei.
„Legenda lui Moș Nicolae spune că un nobil sărac avea trei fete pe care nu le putea mărita din cauza situației financiare precare. Se spune că în acele timpuri, pentru ca o fată să fie luată în căsătorie, avea nevoie de o zestre considerabilă dăruită de tatăl său, iar cu cât zestrea era mai mare, cu atât creșteau șansele ca fata să-și găsească un soț mai bun. Atunci când fata cea mare a ajuns la vârsta la care trebuia să se mărite, episcopul Nicolae a lăsat la ușa casei nobilului, pe timp de noapte, un săculeț cu aur. Același lucru s-a întamplat și când a venit vremea de măritiș și pentru cea de-a doua fată.
Când a venit vremea ca și cea de-a treia fată să se mărite, nobilul, curios să afle cine îi lasă săculeții cu aur, a stat de pază și l-a văzut pe Nicolae. Acesta și-a dat seama că este urmărit și a luat săculețul, s-a urcat pe casă și a dat drumul săculețului prin hornul casei, într-o șosetă care era pusă la uscat.
Astfel a apărut și tradiția conform căreia se agățau șosetele la șemineu. Nicolae l-a rugat pe nobil să păstreze secretul, însă acesta nu a respectat rugămintea episcopului și a povestit tuturor. Ulterior, oricine primea un cadou neașteptat credea că este de la Nicolae și îi mulțumeau pentru cadou. Cei trei saci cu aur au devenit conform legendei simbolul Sfântului Nicolae sub forma a trei bile de aur, de aici, o altă tradiție, de a oferi portocale cu ocazia Sf. Nicolae.” (Sursa: http://www.sufletdrag.wordpress.com)
Daruri multe, sănătate, că-i mai bună decât toate!
„Ai învins? Continuă! Ai pierdut? Continuă!” (Pierrre de Coubertin)
Tokyo 2020 pare o întoarcere în timp. Ori de câte ori citesc pe un afiș anul 2020 al întrecerii olimpice, fac o introspecție, întrebându-mă dacă sunt în 2021? Pandemia ne-a derutat pe axa timpului! Pare că am stat pe loc, un an.
Pandemia ne bulversează încă, dar nu ne oprește să urmărim spectacolul olimpic al sportivilor din toată lumea, cu vibrație puternică pentru sportivii noștri. Cu inimile suntem lângă ei transmițându-le energii pozitive.
Nu voi scrie despre palmaresul sportivilor noștri, nu voi fi nostalgică după nopțile în care gimnastele se luptau pentru medaliile olimpice, multe generații, deși simt o mare tristețe, ci despre cum apreciem performanța.
Evaluăm mai ales ceea ce nu s-a realizat! Ceea ce lipsește. E în obișnuința noastră să spunem „ai pierdut primul loc!”, în loc să apreciezi ceea ce ai dobândit: „am obținut locul al II-lea!”
Citesc titluri care confirmă afirmația de mai sus: „ratarea bronzului olimpic” de către David Popovici („două sutimi l-au separat de medalia de bronz, dar ratarea podiumului nu pare să-l afecteze.” În realitate performanța înotătorului de a fi al IV-lea într-o competiție de o asemenea anvergură este extraordinară, chiar el spune: „nu consider că am pierdut medalia, consider că am câștigat locul IV”. Bravo, campionule!
Ana Maria Popescu, la o tușă diferență, a câștigat argintul olimpic. Declarațiile sale amintesc de vorbe ascuțite în goana după titluri cu rating „a pierdut aurul” (la Beijing)! „Nu sufăr pentru acel aur și mă bucur să observ faptul că oamenii au înțeles de această dată că Ana Maria Brânză a câștigat argintul, nu a pierdut aurul”. Bravo, campioana de aur!
Sunt două exemple care vorbesc despre mentalul nostru în care sancționăm mai cu seamă greșeala și apreciem mai puțin reușitele. Extrapolând, ni se trage, poate, de la disciplinarea care a avut la bază pedeapsa, de la lipsa unor aprecieri constante pentru ceea ce reușește un copil să facă, de la sancționarea prin notă pentru ceea ce nu reușești (obții 7 pentru că ai greșit 3 răspunsuri, nu pentru că ai răspuns la 7). Este necesară învățarea cu încurajare! Să învățăm să răsplătim și prin intermediul cuvintelor.
„Poate-ar trebui să învățăm că imperfectul
e-o altă formă a perfecțiunii:
forma asumată de perfecțiune
spre-a putea fi iubită.” (Roberto Juarroz, „Poezie verticală” -traducere de Catalina Franco)
Cu siguranță ați urmărit materialul video „Every kid needs a champion” (Rita Piersen).
Profesora Rita Piersen vorbește despre importanța conectării cu elevii amintind că „O educație solidă nu are loc fără o relație solidă.” (James Comer)
Merită să-l mai vedem o dată!
„Nu am dat greș, ci pur și simplu am găsit 10.000 de idei care nu funcționează” spunea Thomas Alva Edison, omul care ne-a adus lumina, în încercările repetate de a prelungi viața unui bec, o banalitate, azi.
„Nu există eşec, există doar aşteptarea succesului.” (John Osborne)
„E bine ca timpul care se scurge să nu ne macine şi să ne piardă asemenea unui grăunte de nisip, ci să ne împlineasacă, e bine ca timpul să fie o construcţie.” (Antoine de Saint Exupery)
Câți reușim asta?
„MOMO sau Strania povestire despre hoții de timp și fetița care le-a înapoiat oamenilor timpul furat” este o invitație la lectură dar și la reflecție învățând să dăm valoare timpului.
MOMO, de Michael Ende, este o carte ce poate fi citită la vârsta copilăriei sau la cea a maturității, cu sufletul copilului sau restrospectiv, cu înțelegeri târzii.
„La radio, la televiziune și în ziare erau zilnic explicate și lăudate noile dispozitive de economisire a timpului, care le vor dărui cândva oamenilor libertatea de a duce o „viață adevărată”.
După părerea lor, până și orele lor libere trebuiau folosite la maximum, încât să le ofere în mare grabă cât mai multe distracții și cât mai multă relaxare.
Cel mai puțin erau în stare să suporte liniștea. Căci atunci când era liniște îi cuprindea frica, deoarece bănuiau ce se întâmplă în realitate cu viața lor.
Se părea că nimeni nu observă că, economisindu-și timpul, în realitate economisea cu totul altceva.”
„Momo” poate fi o resursă excelentă pentru încursiuni actuale de dezvoltare personală. Iată câteva exemple:
Cenușiul zilelor monotone: „Erau domni îmbrăcaţi complet într-un cenuşiu ca pânza de păianjen. Până şi obrazurile lor arătau ca cenuşa sură. Purtau pe cap pălării tari, rotunde şi fumau trabucuri mici, de culoarea cenuşii. Fiecare din ei avea întotdeauna cu sine o mapă plumburie.”
Tehnica pașilor mici – lecția lui Beppo Măturătorul: „- Niciodată nu trebuie să te gândești la toată strada dintr-odată, înțelegi? Trebuie să te gândești numai la următorul pas, la următoarea respirație, la următoarea mișcare a măturii. În continuare trebuie să te gândești mereu numai la ceea ce urmează. (…) Astfel îți va face plăcere, ceea ce e important, căci numai așa se face treaba cum trebuie.”
Autocunoaștere cu incursiuni profunde de reflecție: „Când te-ai născut? Momo se gândi și spuse într-un târziu: – După câte îmi amintesc, am fost dintotdeauna.”
Lecția despre credulitate, despre lăcomie sau despre „fantezia care înflorea ca o pajişte în timpul primăverii”: „Împărăteasa Strapaţia aflase însă de la un călător că acel rege Xaxotraxolus ar avea un peştişor care urma să se transforme în aur curat îndată ce va ajunge la maturitate. Iar împărăteasa dorea neapărat să intre în posesia unei asemenea rarităţi.”
Managementul timpului și filosofia vieții, sau lecția lui Fuși Frizerul: „nu-mi lasă însă timp munca mea. Pentru o viaţă adevărată trebuie să ai timp. Trebuie să fii liber, dar eu rămân câte zile voi avea doar un prizonier al zăngănitului foarfecilor, al palavragelilor şi al clăbucului.” Precum și calculul contabil al Agentului nr. XYQ/384/b, de la Casa de Economie a Timpului: „…ca să fim mai prudenţi, să socotim pentru moment numai şaptezeci de ani. (…). Rezultă două miliarde, două sute şi şapte milioane, cinci sute şi douăzeci de mii de secunde. Scrise cifrele cu caractere mari pe oglindă: 2 207 520 000 secunde.
Reflecții despre realitatea vremurilor oricând valabile: „La radio, la televiziune și în ziare erau zilnic explicate și lăudate noile dispozitive de economisire a timpului, care le vor dărui cândva oamenilor libertatea de a duce o „viață adevărată”.
După părerea lor, până și orele lor libere trebuiau folosite la maximum, încât să le ofere în mare grabă cât mai multe distracții și cât mai multă relaxare.
Cel mai puțin erau în stare să suporte liniștea. Căci atunci când era liniște îi cuprindea frica, deoarece bănuiau ce se întâmplă în realitate cu viața lor.
Se părea că nimeni nu observă că, economisindu-și timpul, în realitate economisea cu totul altceva.”
Nevoia de a fi ascultat, înțeles, așa cum avea răbdare să asculte cu empatie Momo „Pentru ca Momo știe să asculte ca nimeni altcineva și atunci când sunt ascultați, oamenii încep să găsească singuri soluții.
Așadar, „Spune-mi… ce este de fapt timpul?”
La marginea unui oraș, printre ruinele unui vechi amfiteatru, și găsește adăpost Momo, o fetiță cu un talent neobișnuit, pe care îl folosește să-și ajute prietenii: când copiii și oamenii mari vorbesc cu ea, necazurile fug, certurile se topesc, iar imaginația prinde aripi.
Dar într-o zi, pe nesimțite, o organizație fantomatică a unor terifianți „domni cenușii” preia controlul asupra orașului, furându-le oamenilor timpul. Doar Momo are puterea să li se opună, iar cu ajutorul maestrului Hora si al ciudatei lui broaște-țestoase Casiopeea călătorește dincolo de hotarele timpului pentru a le descoperi secretele întunecate.”
„Sunt o mie de feluri de a pierde o zi, însă niciunul de a o întoarce înapoi.” (proverb arab)
Educația FnonF 