Un om drag îmi spune azi că este precum „un bob de muștar” în imensitatea lumii, exprimându-și astfel zădărnicia, neputința, teama, îndoiala, dilemele zilelor bântuite de virusul ce s-a abătut aupra omenirii, devenită din ce în ce mai încrezătoare în sine, în tot și în toate.
Argumentele mele, omenești, empatice, nu reușesc să-i spulbere anxietatea cu atât mai mult cu cât testul „negativ” nu-i înlătură simpomele virulente pe care le percepe de la propria-i familie, de la colegi, cadre medicale, trimiși cu mâinile goale în prima linie, de către „specialiști” ce-i îndeamnă să nu se teamă de un… „(nu pot reda epitetul) de virus”. Mi-am amintit de Hipocrate. Oare e desuet?!
Credința, chiar cât un bob de muștar, spune Biblia, este răspunsul la orice neputință, îți dă puterea să răstorni munții când toți cred că e zadarnic, face ca un miracol să se întâmple, îți dă speranțe în întunericul de smoală.
„Împărăţia Cerurilor este ca un bob de muştar, pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ogorul său: el este într-adevăr cel mai mic dintre toate seminţele (dintre cele ce erau cunoscute de gospodarii vremii, din Canaan), dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturi şi devine un copac (se cunoşteau două soiuri de plante de muştar, una de aproximativ 3 m şi alta de aproximativ 7,5 m), aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuibul între ramurile lui“. (Matei, 13:32)
Așadar, mi-am amintit de credință. Oare e desuet?!
Dar cum să crești acest „copac”? M-am gândit la iubire, la adevăr, la altruism și dincolo de toate m-am gândit la responsabilitate. Oare e desuet?!
Copacul nu poate crește cu minciună, ură, egoism, lașitate. Oare e desuet?!
„În singurătate omul învață să își făurească un caracter puternic și să capete încredere în forțele proprii. În acea stare depinde doar de el și de semnele Cerului pentru a rămâne în viață”, spune Robinson Crusoe.
În aceste zile de izolare, autoizolare, de singurătate, autosingurătate, de însingurare, de tăceri ce sfredelesc mai puternic decât oricare alt țipăt mintea noastră, tăceri ce ne răsucesc mințile, avem răgaz pentru noi și pentru toți cei pe care-i iubim sau nu-i iubim, avem răgaz să ne rescoperim darurilor pe care fiecare le avem în noi înșine și, uneori, uităm să ne bucurăm, să le vedem.
Cred că e necesar să continuăm să învățăm, iar și iar, faptul că „înțelepciunea este pentru suflet ceea ce sănătatea este pentru trup” (Francois de la Rochefoucauld), valori de care avem cu toții nevoie, măcar cât bobul de muștar, prin educație. Oare e desuet?!
Vă invit, în perioada următoare, dragi înfăptuitori ai educației, în călătoria curcubeului R.E.S.P.E.C.T. (Responsabilitate. Educație. Siguranță. Preventie. Emoții. Comunicare. Toleranță) cu ceea ce e potrivit, să învățăm de la toate: „Învață de la umbră să taci și să veghezi, Învață de la stâncă cum neclintit să crezi… (…) Învață de la greier, când singur ești, să cânți, Învață de la Lună să nu te înspăimânți….”
Dați-mi un semn pentru a împărtăși experiența „Bobul de muștar” sau „Responsabilitate pentru sănătate”, fie și în Școala altfel sau în alt fel de școală.
Resurse suplimentare:
Povestea boabelor de muștar, de Cristina Chivarsie, în lectura lui Florian Pittiș http://martinmaia.blogspot.com/2018/04/povestea-boabelor-de-mustar-cristina.html
Volumul Participarea la democrație, unitatea de învățare Responsabilitate: https://www.living-democracy.com/ro/textbooks/volume-4/part-1/unit-2/
Tatiana Vîntur
Activitate comună este vizionarea piesei de teatru „Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama. O poveste de adormit copiii și de trezit ușor părinții!” la Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava.
Astfel, pe lângă comportamentul care se impunea la o asemenea ieșire-prima la un teatru- accesul în incintă, prezentarea biletelor, accesul în sală, găsirea locurilor, așteptarea pănă la începerea reprezentației, interacțiunea civilizată cu actorii în anumite momente pe parcursul spectacolului, interacțiunea cu actorii după terminarea piesei- pentru că am avut și această șansă, mulțumită doamnei director, răbdarea, buna creștere și toleranța le-au fost puse la încercare, dar…și emoțiile!…dorul de părinții plecați, lacrimile la scenele emoționante, bucuria produsă de finalul fericit, speranța de a fi cât mai curând alături de familia întregită…sau poate de a ajunge din nou la …teatru!
Impactul nu a fost mai puțin sesizabil la părinții însoțitori!….poate ceva mai intrinsec, poate ceva mai profund, poate reacția copiilor i-a făcut să înțeleagă, încă odată, cât de devastat este sufletul unui copil crescut de oricine altcineva decât de MAMA și de TATA…..„Societatea de consum și ultracompetitivă a zilelor noastre îi face și pe mulți părinți care își au copiii alături să uite că aceștia nu au nevoie nici de tone de jucării și nici de zeci de ecrane pentru a fi fericiți. O bărcuță de hârtie, o oră petrecută împreună, o plimbare în natură, puțină imaginație și multă dragoste marchează infinit mai mult sufletul copilului decât un magazin de jucării electronice oferite în dar.” (Matei Vișniec).
„(…) Dragobete, după spusele bătrânilor, era feciorul unei preafrumoase femei, Dochia. Despre ea se credea că ar fi fost fiica lui Decebal şi…că însuşi Traian, Împăratul romanilor, ar fi dorit-o de soţie. Cine o vedea cu părul bălai împletit în cosiţele ce-i atârnau pe spate, cu ochii precum seninul cerului, cu obrazul alb ca marmura şi cu buzele roşii cu miresme de frăguţe, rămânea înmărmurit de frumuseţea ei. Fata locuia într-o colibă la poalele muntelui şi avea o turmă de mioare, pe care o ducea la păscut în poienile cu iarbă fragedă. (…) Pe 24 februarie a venit pe lume Dragobete. Ursitoare şi naşe i-au fost patru zâne: Primăvara, Vara, Toamna şi Iarna. Fiecare dintre ele i-au adus în dar ceea ce au crezut că-i mai frumos şi mai util în viaţă. Primăvara i-a semănat în inimă Iubirea, dăruindu-i prospeţimea florilor şi tinereţea fără bătrâneţe. Vara nu s-a lăsat mai prejos, şi i-a dăruit copilului căldura prieteniei, împlinirea dragostei şi dulceaţa fructelor. Zâna Toamnă i-a adus în dar un fluier ca să-i ţină de urât, dar care să-i şi înveselească pe oameni cu cântecele lui. În sfârşit, naşa Iarnă i-a ţesut un strai alb cu sclipiri de diamante. Ca cingătoare, i-a dăruit un brâu roşu…cusut cu perle. Straiul era astfel conceput, încât creştea odată cu flăcăul, rămânând alb ca neaua, oricât l-ar fi purtat. Pe la 19 ani, Dragobete avea părul negru ca noaptea şi ochii verzi precum iarba mătăsoasă de pe munte, vorba îi era dulce ca mierea, iar sărutul lui frigea ca jarul. Era un flăcău vesel, ce cânta din fluier şi iubea cu patimă fetele. Fecioarele, care îl întâlneau şi îi simţeau privirea vrăjită, uneori chiar sărutul de foc, se jurau că el venise de pe alt tărâm. Bătrânii spuneau că ar fi fost o scânteie de adevăr în cele afirmate de copile. Pentru că nimeni nu ştia cine îi este tată, se zvonea că ar fi fost zămislit de chiar Duhul muntelui. Dar, în creierul munţilor, într-o peşteră pe ai cărei pereţi creşteau „flori de piatră” în buchete albe, albastre, cenuşii, roz şi violet, trăia un bătrân înţelept care cunoştea secretul venirii lui pe lume. Într-o zi, pe când păştea oiţele în poiana în care fusese zămislit, băiatul s-a pomenit faţă în faţă cu Înţeleptul care i-a spus pe nume şi l-a îndemnat să-l urmeze. Înmărmurit de spaimă şi uimire, Dragobete l-a urmat fără a spune o vorbă. Devenindu-i ucenic, el a deprins învăţătura tainică de a citi în Cartea secretă a Naturii. Astfel, recunoştea plantele de leac, ştia a vorbi cu păsările, înţelegea semnele magice ale pădurii, nemaifiindu-i frică de fiarele sălbatice, al căror limbaj îi devenise cunoscut. Când a revenit printre oameni, aceştia l-au primit cu braţele deschise. Acum, mai mult ca altădată, trezea o iubire înfocată în inima tuturor fetelor, călătorea cu viteza gândului, şi se înfăţişa acolo unde era chemat. Bărbaţii îl îndrăgeau şi ei, dar nimeni nu înţelegea care era secretul de-i făcea să-l placă şi să nu fie geloşi pe el. Asta, până într-o zi, când un bătrân l-a dezvăluit. Pe vremea când era flăcău, în seara de 23 februarie, Dragobete li se arăta în vis feciorilor de însurat…şi-i învăţa secretele iubirii. Împărtăşirea secretului se făcea numai sub jurământ. Bătrânul a rupt tăcerea, întrucât avea peste 100 de ani şi considera a nu se mai afla sub jurământ. Legenda mai spune că, după sute de ani de vieţuire pe pământ, timp în care oamenii acestor meleaguri învăţaseră a iubi, iar învăţătura se transmitea din tată în fiu şi de la mamă la fiică, Duhul muntelui şi-a chemat copilul la pieptul său. La cererea lui, Maica Domnului l-a transformat într-o plantă magică, numită Năvalnic. Astfel, Dragobete, zis şi Năvalnic, doarme în „carnea” tatălui, renăscând în fiecare primăvară… Chiar şi acum, în mileniul trei, unele fete şi femei mai cred încă în puterea magică a năvalnicului. Ele poartă în sân o punguţă de mătase în care ţin preţiosul talisman. E un semn de preţuire şi de aducere aminte a celui care a fost Dragobete, Zeul iubirii la români. Vă întrebaţi ce s-a întâmplat cu Dochia? Răutăcioşii povestesc că ar fi devenit o babă rea şi încăpăţânată. Ei mai spun că, în luna martie ar fi îmbrăcat nouă cojoace şi a urcat cu oile pe munte. Pentru că era cald, ea a început a-şi da cojoacele jos, rând pe rând, iar într-o noapte geroasă s-a transformat în stană de piatră împreună cu turma sa. Alţii, mai înţelepţi, susţin că Dochia s-a dus la iubitul său, Muntele Ceahlău şi i-a cerut acestuia s-o transforme în stană de piatră… ca să fie veşnic împreună.„
Să revenim la proiectul nostru…Copiii și profesorii de la cele 3 școli partenere au desfășurat activități diverse, în perioada 17-24 februarie. S-au documentat la biblioteca școlii și pe Internet, au descoperit frumusețea acestei sărbători tradiționale românești, s-au întrecut în creativitate (au confecționat inimi, semne de carte, au scris mesaje), au împărtășit bucuria prieteniei și lucrului în echipă, apoi, adevărați poștași ai dragostei, au pornit la drum și au împărțit inimioarele (celorlalte școli, familiilor, vecinilor, celorlalți membri ai comunității). Sperăm că le-am descrețit frunțile !!
Credem că tărie că școala ar trebui să fie preocupată de creșterea unor viitori adulți educați, echilibrați și fericiți, oameni integri și valoroși. Educația nu înseamnă doar o cantitate de informație acumulată mecanic, ci pregătirea copilului pentru a deveni un membru esențial al societății. Tocmai de aceea, școala are datoria de a-i învăța pe copii puterea faptei bune, de a le arăta că orice gest de bunătate ne face mai puternici, ne ajută să transformăm gândurile bune în fapte care pot schimba viețile celorlalți, lucrurile din jurul nostru, lumea însăși.
Ne-am propus ca vreme de o săptămână să desfășurăm activități care să-i implice și să-i motiveze pe elevi în încercarea de a le demonstra că o faptă bună le crește încrederea în ei, încrederea în ceilalți, convingerea că lumea poate fi mai bună dacă ei aleg să fie mai buni, mai generoși, mai atenți la cei din jur.
Jocul, ca și formă educativă ne-a ajutat și ne-a asigurat gradul maxim de socializare cu efect direct, pozitiv și distractiv. Împărțiți în echipele PLUS și MINUS am enumerat termeni pentru NON-violență și Violență și am încercat să identificăm modalitățile de rezolvare a conflictelor, importanța comunicării non-violente, dezvoltarea și aplicarea abilităților de relaționare.
Campania de prevenire a violenței R.E.S.P.E.C.T., inițiată de I.S.J.Suceava – educație permanentă, ce are scopul de a preveni agresivitatea și violența în mediul școlar prin exersarea unor comportamente și atitudini civilizate de către copii, a fost implementată la nivelul Școlii Gimnaziale Nr.4 Suceava, în cadrul Săptămânii Județene a Nonviolenței în mediul școlar, clasa a V-a B (Comunicarea nonviolenta-comunicarea de la inima la inimă!). Elevii au fost implicați în activităţi care au valorificat comunicarea, au conștientizat nevoia de relaţionare în armonie, nevoia de intercunoaştere. (coordonator prof. Claudia Țuca)
Intoleranți la bullying – activitatea a fost desfășurată cu elevii clasei a VI-a B, îndrumați de prof. Agapi Ionuț. Scopu
Campania RESPECT, la clasa a X-a G, Colegiul Economic „D. Cantemir” Suceava a însemnat activitatea „Protecția datelor personale pe internet” – prof. Ramona Chiper.