A fost odată un mare violonist, pe nume Paganini. Unii spuneau că era foarte ciudat, alţii, că era supranatural. Notele magice pe care le scotea vioara sa aveau un sunet diferit, de aceea nimeni nu voia să piardă şansa de a vedea spectacolele sale.
Într-o seară, loja unui auditoriu, ticsit de admiratori, era pregătită pentru a-l primi. Orchestra a intrat şi a fost aplaudată. Dirijorul a fost, şi el, ovaţionat. Apoi, când apăru Paganini, cu figura sa triumfătoare, publicul era in delir.
Paganini aşeză vioara sa la umăr şi ceea ce se auzea era indescriptibil, era o muzică încântătoare. Notele păreau să aibă aripi şi să zboare la atingerea degetelor sale neobișnuit de lungi.
Deodată, un sunet straniu întrerupse amuzamentul de la parter. Una din corzile viorii lui Paganini se rupse. Dirijorul se opri.
Orchestra se opri si ea, publicul privea cu respiraţia tăiată.
Dar Paganini nu se opri.
Uitându-se la partitura sa, continuă să scoată sunete frumoase dintr-o vioară cu probleme. Dirijorul şi orchestra, exaltaţi, începură să cânte.
Înainte ca publicul să se însenineze, un alt sunet perturbator distrase atenţia spectatorilor. Se rupsese o altă coardă a viorii.
Dirijorul se opri din nou, orchestra se opri şi ea, dar Paganini nu se opri.
Ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, el uită dificultăţile şi înaintă scoţând in continuare sunete melodioase, folosindu-si degetele sale lungi în poziții dintre cele mai imposibile. Dirijorul şi orchestra, impresionaţi, se întoarseră la cântat. Toţi spectatorii, uluiţi, exclamau: Ohhh ! Dar publicul nu-şi putea imagina ceea ce avea să se întâmple.
Se rupse o a treia coardă a viorii lui Paganini.
Dirijorul se blocă. Orchestra se opri, respiraţia spectatorilor se tăie din nou, însă Paganini continuă. Scoase toate sunetele partiturii la singura coardă care rămăsese din vioara sa distrusă, ca şi cum ar fi fost un contorsionist muzical. Nici o notă muzicală nu a fost uitată. Dirijorul se încurajă. Orchestra se motivă. Publicul trecu de la linişte la euforie, de la nemișcare la delir.
Paganini a ajuns astfel la glorie. Numele său a străbatut timpul. El nu a fost numai un violonist genial, el este simbolul profesionistului care continuă să meargă înainte în ciuda imposibilului.
Morala povestirii: Indiferent de probleme – personale, familiale, profesionale – un lucru trebuie ştiut: nu e totul pierdut, mereu există o coardă. Cântând la ea, îți exersezi talentele. Cântând la ea, vei vibra.
Învaţă să accepţi că viaţa îţi va lăsa mereu o ultimă coardă. Când vei fi descurajat, să nu renunţi niciodată. Va exista în tine coarda perseverenţei inteligente, aceea „de a încerca încă o dată”, de a mai face un pas cu un nou entuziasm.
Trezeşte-l pe Paganini din tine şi înaintează pentru a învinge!
Când totul pare că se prăbuşeşte, dă-ţi o şansă şi continuă mai departe.
Atinge coarda motivaţiei şi scoate sunete, rezultate pozitive. Înainte, însă, întreabă-te: Cine-l motivează pe motivator? Cine motivează creierul tău, care pune în funcţiune mâna, care cântă la vioară ? Nu te descuraja! Aminteşte-ţi, mai este o coardă: coarda învăţării din nou pentru a gândi şi genera soluţii.
Ai șansa de a cânta la ultima coardă, aceea a imaginaţiei care reinventează viitorul cu o înnoire continuă. Este mereu coarda uitată care îţi va da cel mai bun rezultat, atinge cea mai bună coardă din univers: ÎNCREDEREA ÎN TINE!
Tatiana Vîntur
Educația FnonF 