Un nou început! Nimic nou, același confort. Aglomerație. Agitație. Grămadă de oameni în autobuz, totdeauna mai mulți decât ar fi civilizat, perfect pentru a ne schimba respirațiile.
Privesc, atât cât pot, la nivelul ochilor, și văd o mulțime de căciuli apăsate cu putere, până aproape de ochi. Par chipuri camuflate, dar care duc cu ele un mesaj; mesajele unor căciuli ce-și poartă la vedere „etichetele” triumfătoare ale unor pseudofirme.
Citesc pe una dintre ele: „Queen”, purtată, culmea, de un bărbat cu chip neglijent (am fost amabilă cu aprecierea). Recunosc că m-a provocat descoperirea cu iz regal așa încât mai găsesc una pe care scrie „I`m girl!”, „etichetă” pe fruntea unei doamne, ca o ironie pe care n-o înțelege (mi-am reprimat zâmbetul).
Caut iscoditor și mai găsesc la purtătorii căciulilor descrieri sintetizate în unul sau două cuvinte: „Swag” (fără stil) „King” (în exces) pentru vârste și apucături diferite, „YES”, cu simbolurile valutelor respective… sau „Cool”, precum și alte combinații pe care purtătorii căciulilor nu le deslușesc sensurile, căci nu înțeleg cum ar putea, o persoană de bun simț, să aibă o căciulă, iar pe fruntea lui să fie afișat…„F…k swag”?!
Toți sunt ceea ce nu sunt! Fără să vreau mă gândesc la „pălăriile gânditoare” ale lui Edward de Bono și le transform în „căciuli defăimătoare” purtate cu emfază de acești oameni.
Un tânăr nuanțat (puteam scrie colorat) strigă, cu mulți decibeli, șoferului: „Coboară o doamnă, la mijloc”, accentuând intenționat pe cuvântul doamnă, ceea ce în traducere însemna o bătrână ce-și purta cu decență „bertuța”. „O tempora…!”
Cu o zi în urmă afirmasem citându-l pe Paul Martinelli că „Universul se află într-o permanentă schimbare”. M-am înșelat! Sunt tot mai mai actuale versurile lui Păunescu: „cu căciulile pă frunte stăm de veacuri, ca un munte, în curbura arcului Carpați…”
Cobor în cele din urmă, derutată și neputinciaosă în a fi „agent al schimbării”.
În fond ce am eu cu căciulile lor? Am/Nu am, doar, cu purătorii lor pentru că au „căciuli defăimătoare”!
Autor Tatiana Vîntur
Educația FnonF 
Reflecțiile dumneavoastră îmi amintesc de gândul pe care l-am întâlnit cândva, într-un text al lui Andrei Pleșu, omul remarcabil care, într-un fel sau altul, m-a inspirat să mai scriu din vreme în vreme. Într-o colecție de texte publicate în Dilema Veche (o publicație culturală pe care recunosc că o frecventez), intitulată „Comedii la porțile Orientului”, Andrei Pleșu scrie: „Și, dacă suntem cinstiți cu noi înșine, vom recunoaște că nu suntem, încă, în rândul lumii: mai avem de lucrat.”