A vorbi despre toleranță într-o țară în care este război e ca și cum aș vorbi despre mâncăruri alese unui om flămând…
Sunt la Cernăuți, într-un proiect al Universității „Ștefan cel Mare” Suceava, în parteneriat cu I.Ș.J. Suceava, rolul meu fiind formarea a 20 de diriginți, profesori de etnie română din Ucraina. Sunt aici într-o zi internațională a toleranței. Cum să vorbesc despre acceptare, iubire, bunătate, empatie celor care au în suflet efectele intoleranței, urii, războiului?
„Mă tot întreb cum de-ați venit într-o țară în care este război?”
Nu am răspunsuri logice la întrebarea Valentinei, pentru că logica funcționează în normalitate, ori aici, într-o aparentă liniște, într-o lume ce-și duce zilele cu bune și rele, spaima, teama, incertitudinea, neliniștea sunt accentuate cu fiecare alarmă…
Un sunet lung de sirenă înseamnă alarmă, timp în care copiii din școli, împreună cu profesorii, intră în spațiile de la subsol, așteptând alte trei sunete care anunță finalul acesteia. E cumplită așteptarea!
Copiii pot fi luați de părinți pentru a-i duce acasă, când de asemenea trebuie să se adăpostească în subsoluri, iar alții așteaptă frământați de gânduri iraționale, fără prea multe înțelesuri, până se aud din nou sirenele.
La început nu reușeam să disting semnalele acustice, dar înmulțindu-se, urechea a început să fie în așteptare pentru a distinge sunete care mai de care mai amenințătoare. Uitasem cum e doar în întunericul nopții, cu o liniște apăsătoare, stridentă chiar, când fiecare este purtat de gânduri pe străzile părăsite de forfota oamenilor. Ici, colo câte o luminiță în beznă și pași grăbiți către tihnă.
„La început plângeam în fiecare zi, acum nu mai am lacrimi, suntem doar cu nădejdea în Dumnezeu”, îmi spune Valentina, profesoara de fizică care mă are-n „grijă” și-mi scrie, când e cazul, cu delicatețe:„Doamna Tatiana, e alarmă. Aveți grijă! Doamne ajută!”
Orașul Cernăuți, atât cât l-am privit, din perspectiva unei străzi pietonale care îmi conturează în pietre cubice (ce-au petrecut multe în timp) drumul către singurul liceu românesc, Liceul „Alexandru cel Bun” Cernăuți, poartă povara conflictului militar, războiului ce numără azi 266 de zile, cu mesaje duioase în cele mai neașteptate locuri.
Într-o minibraserie, pe un perete, într-o pictură, un tânăr își ia rămas bun de la aleasa inimii, e ca și cum ți-ar aminti mereu cineva „Servim patria!”. În fața unei clădiri un steag național stă demn, vertical. În fața primăriei un banner imens, în galben și albastru turcoaz, poartă fotografiile celor care sunt doar amintire…
În cele mai multe localități sunt găzduiți refugiați din zonele fierbinți, redescoperind cu toții gustul „Supei de pietre”.
Lecția importantă pe care eu am descifrat-o este simplă: Cât de bine ne este când ne este „rău”!, de aceea am scris gândurile răzlețe de mai jos:
Visând la pace
Îmi amintesc de bine când îmi este rău
Și de piscuri când mă aflu-n hău;
Dor îmi e de apă când seceta-i povară
Și de primăvară când iarna coboară.
Îmi amintesc de soare când e ceață-afară
Și de fericire când e întristare;
Dor mi-e de curaj când tremur
Și visez lumină când e întuneric.
Îmi amintesc de salturi la o barieră
Și de nemurire când petrec durere;
Dor îmi e de mare când nu știu să m-ascund
De bogăția unei fărâme atunci când sunt flămând.
Îmi amintesc de-acasă când lumea e rece
Și de măreție când țes petice;
Dor mi-e de-alint când părinții dorm
Și visez la pace când este război!
Tatiana Vîntur
Educația FnonF 