Trebuiau să poarte un nume

Standard

Prin educație, cultură și credință avem șansa nemuririi și a dăinuirii peste veacuri pentru că „Educaţiunea e cultura caracterului, cultura e educaţiunea minţii.” (Mihai Eminescu)

„CULTURA… e împlinirea omului. Ea e așa de mult împlinirea omului, încât acesta nu are posibilitatea de a o nega cu adevărat și efectiv, chiar dacă ar fi convins de inutilitatea și primejdiile ei. Ea nu e deci o podoabă, pe care s-o poți azvârli, când nu mai excită, sau o haină pe care s-o poți lepăda când nu mai ține de căldură. Ea este expresia vizibilă a existenței umane. Cultura este expresia directă a unui mod de
existență sui-generis (unic in felul sau), care îmbogățește cu un nou fir, cu o nouă culoare canavaua (pânza rară pe care se execută niște broderii) cosmosului.” LUCIAN BLAGA (1895-1961),
filosof, poet, dramaturg, eseist

Pentru generațiile viitoare avem obligația să ne imunizăm prin cultură de vrăjmașii limbii române, de abaterea de la verticalitate, de obtuzitate și ipocrizie, de lașitate și nonvalori, de falșii patrioți care sădesc îndoială și spoială, de demoni și falși zei.

DOR de Eminescu – Colegiul Național „M. Eminescu” Suceava

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii:
„Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea III”.

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt.

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea chirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

(Marin Sorescu, „Trebuiau să poarte un nume”)

La mulți ani, Cultura Românescă!

Tatiana Vîntur

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s