Plumbuiera

Standard

„Toată viaţa-i o şcoală!” (Comenius)

Găsesc o cutie din lemn al cărei capac e prins în balamale delicate, decorat prin tehnica „print” cu trandafiri discreți, cutie ce s-a dorit a fi un lăcaș pentru flori delicate, înfipte în buretele poros, cu rol de prelungire a vieții florilor… O păstrez printre cele care „o să-mi trebuiască cândva”.

În nostalgile mele o asemăn cu o plumbuieră…

Cine mai știe ce-i o plumbuieră?

Deși eu știu, încep să mă îndoiesc că ar fi fost cândva reală, auzind la rându-mi cuvântul, demult, rostit de bunica mea, dacă nu voi fi avut și eu una în clasele primare.

Am avut una din lemn, pictată zgârcit, impregnată de cerneala uitată pe tocul peniței, cu un capac ce se trăgea cu ușurință pe două șine meșteșugite. Da, am avut o „plumbuieră”, penarul de azi, dar din lemn, ce adăpostea tocul, creionul și mici secrete împăturite în bilețele inocente. Făcea zgomot în ghiozdanul pătrățos, cartonat, alături de ascuțitoare și călimară (specială, ce nu se vărsa când era răsturnată, accidental).

Plumbuiera adăpostea „plumbul” într-o perioadă când  placa de ardezie era o amintire, dar creioanele chimice, călimara, tocul cu cerneală erau precum „pic”-ul modern sau pixurile cu gel de astăzi.

„Îmbrăcat” în haine lemnoase, grafitul plumbuit, adică „plumbul”, lăsa urme pe hârtie, ca orice creion., avea un miros specific, îl asemăn acum, cu mirosul ziarelor proaspăt tipărite. Ce simțuri!

În absența umidității urmele lăsate de vârful gros al creionului chimic erau gri, cenușii. În prezența apei, adică umezit pe  vârful limbii (o tehnică rapidă de a stimula o reacție de culoare, regăsită la tâmplari, croitori), urmele sale erau violete, fiind impregnate pe orice hârtie, piele, textile, mult mai dificil de șters.

„Şi cum învăţau? Aduceau un car cu nisip, îl nivelau
stau toţi grămadă pe lângă el. Şi aşa-nvăţau literele.
Ştergeau şi iar îl întindeau.
– Ia zii, mă, A – făcea învăţătorul.
– Zii şi tu, răspunde elevul.
– Păi, io zisei.
– Păi, mai zii o dată.
Bată-te Dumnezeu să te bată! şi pleca de lângă el.
Pe unii îi „gâdila” la palmă cu o linie; (Marin Sorescu, Dascălul)

Primul strămoș al creionului a fost folosit în Roma Antică, fiind numit stylus – o vergea din metal (de obicei plumb), cu ajutorul căreia se zgâria suprafața unui papirus pentru a transmite informațiile necesare. Nicolas-Jacques Conte, pictor francez, inventează în 1795 creionul cu mina de grafit, într-o formă asemănătoare cu cea pe care o știm cu toții. Prima fabrică americană de creioane apare în 1812. Iar Edson Clark și-a brevetat invenția creionului chimic în 1866.

Popularitatea creionului chimic a scăzut la sfârșitul secolului XX, chiar dacă acestuia i s-a atașat un mic rezervor care-l făcea mai accesibil pictorilor, scriitorilor. Locul lui a fost luat de pixurile comerciale. În spațiul cosmic astronauții au luat creioane, nu pixuri, deoarece pasta acestora plutește în imponderabilitate.

Dicționarele online nici nu mai conțin acest cuvânt. Google mă dirijează spre „plumieră”, mai franțuzească prin naștere și modernitate, cu accente orientale, ca să nu zic chinezești, cu magnet, fermoar, scaieți, oglindă, colorate, țipătoare, cântătoare, de mușama veritabilă și kitsch real, pentru fiecare ghiozdan.

„O tempora, o mores!” (Cicero)

Foto: kylie driscoll

Tatiana Vîntur

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s